Pai cum “de ce”?!?

Multa lume m-a intrebat daca s-a intamplat ceva cu mine, daca am patit ceva. Nu, nu am “patit” absolut nimic. De ce nu am mai scris? Pai… eu am scris, dar nu aici. M-am infipt serios cu dintii in gazetareala, asadar am avut unde sa-mi expun ineptiile pe care simteam sa le eman zilnic. Le puteti gasi chiar aici, in ordinea crescatoare a calitatii materialului, dupa cum urmeaza:

Reportaj electoral (incomplet, dar voi publica pe blog tot articolul, de vreo 3 ori mai mare, la cerere): http://www.catavencu.ro/galetile_pdl_versus_brichetele_pnl-11280.html

Sondajele Academia Catavencu: “cu cine voteaza vanzatorii de ziare?”: http://www.catavencu.ro/cu_cine_voteaza_vinzatorii_de_ziare-11317.html

Sondajele Academia Catavencu: “cu cine voteaza floraresele?”: http://www.catavencu.ro/sondajele_academiei_catavencu-11300.html

Sondajele Academiei Catavencu: “cu cine voteaza parcangiii?”: http://www.catavencu.ro/cu_cine_voteaza_parcagii-11324.html

Am mai facut niste munca, insa o pastrez pentru dezvaluire ulterioara. Lectura placuta!

Paradoxal, dar…

Calitatea romanilor, raportata la restul popoarelor Batranului Continent, este de cea mai joasa speta, insa calitatile noatre sunt net superioare. De ce reusim ca individualitati si ne ratam ca popor?

Usor descumpanit de unele evenimente recente, iau o pauza de la scris.

Cat costa cuvantul?

Termenul de “libertate”, in special cea a cuvantului, a fost aruncat intr-o vascoasa ambiguitate imediat ce Romania a pornit pe fagasul pseudotranzitiei politice. Inainte se stia: ai voie sa spui/scrii/canti numai lucruri vesele, care convergeau cu dogma de socialism utopic a regimului bolsevic. In cazul in care exista pana si cea mai mica posibilitate de a aduce un prejudiciu moral autoritatii, masura luata in privinta razvratitului era inchisoarea, unde cel care-si trada patria isi gasea, de cele mai multe ori, sfarsitul.

Pentru a inabusi inca din fasa astfel de ganduri, reactia imediata era cenzura, insa aceasta venea de sus si numai in cazul unor potentiali formatori de opinie. Intelectualii “de rand” aveau alta soarta: la fiecare vizita a vreunui delegat de la partid, acestia erau injositi in fata subordonatilor cu ajutorul scuipatilor, suturilor in fund si a injuraturilor, cadouri primite fara vreun motiv anume.

Zeita Fortuna face ca timpurile sa se fi schimbat de atunci, aruncandu-ne “libertatea cuvantului” precum un os unui caine hamesit. Cei care, la vederea ciolanului, deschid larg ochii si musca plini de entuziasm observa ca acel os este, de fapt, din otel si ca se gasesc in situatia de a nu fi numai cu stomacul gol, ci si cu dintii sparti.

Inaintand o idee aflata intr-o zona de moralitate gri, m-am surprins in raza de actiune a calomniei directe si a intrebarilor de genul “tu ai facut liceul?” sau “parintii tai sunt intelectuali?”. Intr-o maniera lipsita de limbaj academic sau diplomatie, am fost denumit eretic datorita unui singur manifest facut impotriva gandirii majoritare. Reactia la care ma asteptam era sa nu mai pot pasi in sala de examen, insa respectiva masura s-ar fi lovit de o indiferenta naturala. In schimb, pretul cuvintelor “blasfemice” pe care le-am rostit a fost unul mai mare. Ridicand o spranceana, constat ca tentativa de a fi luat cu zaharelul si transformat in paria nu a reusit. In mod cert, vremurile se schimba. Daca transformarea este in bine sau in mai rau, asta ramane de vazut.

Progres intru degradare personala

Odata cu iesirea Omului din pestera, fenomenul “Evolutie” a inceput sa prinda forma. De la primul specimen care a rationat ca, daca isi va acoperi talpile cu o frunza groasa, o bucata de piele de animal sau o scoarta de copac, va putea alerga fara sa mai fie atent pe unde calca, acest mecanism evolutiv a fost pus in miscare: haine, pentru a infrunta frigul; arme, pentru a vana mai eficient; imblanzirea animalelor, pentru a delega sarcinile grele, a se deplasa mai repede si a vana mai putin.

De-a lungul vremii, acest perpetuum mobile a fost singurul care a supravietuit cataclismelor, razboaielor si molimelor, generand inventii si descoperiri cu scopul de a-i face viata mai usoara Omului. Insa, tot gonind el prin veacuri, si-a dat seama ca obiectivul pe care-l vizeaza dintr-o data nu mai pare asa maret: “Ia stai, frate! Eu le dau haine ca sa ii fereasca de ger, iar ei le transforma in mijloace de exprimare si moduri de evidentiere a statutului social. Le dau alfabetul, limbajul, pentru a se intelege unul pe celalalt, insa multi nu se catadicsesc sa le-nvete nici macar pe jumatate. Isi bat joc de mine!… le voi demonstra ca exista si reversul medaliei!”.

Omul, nestiutor de spusele Evolutiei si avid de trai lenes, vine cu o idee ce, in scurt timp, va infecta omenirea intrutotul: internet.

Aceasta creatie se dovedeste a fi cea mai grandioasa realizare de pana acum a omenirii, fiind usor de folosit si aducand beneficii majore, asa ca batrana Evolutie se hotaraste sa-si ia o binemeritata vacanta, gandind ca va putea rezolva chestiuni minore si prin telefon, din sezlong si cu paharul de bere in mana.

Ceea ce nu a realizat, totusi, este ca cineva trebuie sa-i ia locul la carma destinului omenirii. Cum “somnul ratiunii naste monstri”, haturile sunt rapid predate Regresului. Acest mic tiran cu ranjetul nesters si puterea omniprezentei incepe sa-si faca de cap.

Omul care, pana nu demult, folosea masina in scopul transportului pe distante mari, acum abuzeaza de ea, calca gazul pana-n podea si o arunca prin copaci. De parca n-ar fi de ajuns, alt Om surprinde actiunea pe internet si transmite ideea altui Om si altui Om si altui Om.

Omul care nu decriptase in intregime limbajul semenilor, acum converseaza pe internet in libertate deplina, stabilind chiar el noul cod de transmitere a gandurilor, cu expresii de genul: LOL, BRB, MS, CP si DND, contribuind cu succes la uciderea limbajului articulat.

Omul care, acum multi ani, citea cartea, in prezent prefera sa urmareasca filmul. Cel care, in trecut, se simtea bine mancand sau facand sex, acum prizeaza, inhaleaza sau isi injecteaza substante ce induc respectivul sentiment. Acela care socializa iesind in public este acum surprins postandu-si fotografii pe internet si vizionand pe ale altora, in scopul de a intretine conversatii virtuale. Omul care investea in scoli, facultati, manuale si dictionare isi arunca acum toata agoniseala pe o masina luxoasa ce-i va conferi cu certitudine statutul social mult visat.

Se mai nimereste cate Unul care descopera o substanta cu ajutorul careia se pot regenera celulele intr-un mediu artificial, insa doar pentru ca Evolutia avea in agenda numarul lui de telefon si s-a impiedicat de el cautand “livrare de pizza la domiciliu”.

Mandru de realizarea sa, omul se duce sa-si ridice premiul Nobel, asteptandu-se sa fie inconjurat numai de oameni de stiinta si revolutionari din toate domeniile, insa el se regaseste singur pe scena, felicitat stanjenitor si de la distanta de catre castigatorul Nobel pentru pace si cel pentru literatura. Stupefiat fiind de lipsa laureatilor in fizica, medicina sau chimie, omul nostru se gandeste ca acele domenii au fost scoase din lista categoriilor premiate, aflandu-se acum, probabil, sub incidenta banalului.

Intalnire de gradul doi si-un sfert

Zilele trecute, venind la facultate (a se citi Spiru Haret – Jurnalism), mi-a fost dat sa asist la un curs injositor, unde un respectabil lector universitar ne-a demonstrat inca din primele minute ca mai avem mult de asteptat pana sa inlaturam cu adevarat gandirea comunista, facand din pronosticul regretatului Brucan unul optimist.

Ascunzandu-se in spatele unui oarecare studiu, a tinut sa precizeze (repet: aflandu-se, cel putin teoretic, in fata unor studenti in anul doi la Jurnalism) ca modelele noastre in viata sunt Guta, Adi Minune si Zavoranu, insa din adancul coagulat al coatelor tocite pe aschiile bancilor de facultati socialiste ne-a sugerat cateva modele: Eminescu si Baltagul.

De Eminescu ma voi lega numai din prisma interpretarii mecanice (deci, excluzand modul fabulos in care-si asternea gandurile pe hartie) a ideilor poetice, acesta pierzand ore intregi in padure, singur, imaginandu-si ingeri de sex feminin, cu vesminte transparente, oferindu-i-se in taina. In societatea de azi, eu nu l-as lua ca model.

Baltagul! Cine? Vitoria Lipan? Mi-am permis libertatea de a avea o replica la ideea gasirii unui model in vaduva respectiva, replica rastalmacita ca un afront la adresa operei. Critica literara asupra Baltagului ar spune numai cuvinte de lauda, cu care sunt intru totul de acord. La fel ar fi fost si in cazul in care colosul dramaturgiei romanesti ar fi apucat vremurile Elenei Ceausescu, incondeind-o in maniera inconfundabila. Raspunsuri? Evident, pozitive, insa la adresa operei in sine, nu a modelului demn de urmat vazut in personaj.

Revenind la Vitoria noastra: ce face ea, de fapt? Isi viseaza barbatul mort (interpretand manifestarile lumii onirice), apeleaza la “magie” pentru a-si calcula urmatorii pasi si pune mana pe topor, promitand sa-si petreaca restul zilelor in cautarea razbunarii. Credeati ca asta-i tot? Eu da, insa ea ne surprinde si cu asmutirea fiului asupra crimei razbunatoare.

Ceva imi suna cunoscut… cred ca romancele noastre deja au adoptat-o ca model: toate “stimabilele domnisoare” viseaza despre barbati (chiar daca acestia sunt fotbalisti sau nefericiti care chipurile ca le inseala), isi dau in carti, isi citesc una alteia in cafea, palma, scrumiera si toate superstitiile ce apartin de involburatele taine ale magiei (albe, spun ele; fictive, zic eu). Pe deasupra, ura, invidia si miserupismul (toate manifestate violent) sunt caracteristice poporului roman inca dinaintea livrescului adevar, dainuind chiar si in prezent (vezi stirile de la ora 5).

Model?… dar cate nu sunt… iar noi traim cu impresia ca ne asemanam cu Mihai Viteazul sau Eliade… primul pierzandu-si capul in urma unui ordin, celalalt proscris de catre “Patrie”. Nu! Noi suntem, de fapt, calaii si cei care arunca valorile in exil (asta in excesele de indulgenta).

Indepartata lumina a democratiei capitaliste o vom cunoaste nu prin gestul lui Icar, ci asteptand cu capetele plecate ziua in care propriii nostri copii vor fi scoliti de catre dascali ce nu numai ca n-au predat in comunism, dar nici nu si-au capatat cunostintele sub tutela profesorilor din vechiul regim.

“Blue rum shooter” si “Turquoise screwdriver”

Noaptea trecuta am incercat doua amestecuri alcoolice foarte interesante. Imi pare rau ca nu le-am fotografiat, dar sper sa gasesc pe net poze cat mai apropiate de ceea ce mi-a iesit.

Blue rum shooter

-De Kuyper Blue Curacao

-Rom alb

Ideea acestui shot sta in a combina aroma usor dulceaga si intepatoare a romului cu lichiorul azuriu obtinut din extracte de portocala, lamaie si portocala amara. Amestecul este unul foarte dulce, astfel incat nu se recomanda mai mult de doua shot-uri pe seara si se obtine turnand in exact aceasta ordine lichiorul de curacao (25ml), apoi USOR romul (25ml). Enjoy!

Turquoise screwdriver

Bineinteles, dupa un shot care iti inmoaie picioarele, ai nevoie si de ceva cu care sa stingi… un long drink slab alcoolizat.

-Vodka

-Suc portocale

-De Kuyper Blue Curacao

Bautura este o shurubelnita normala, dar n-ai ghici niciodata din felul in care se prezinta. Se toarna in shaker, peste cateva cuburi de gheata, 50 ml de vodka si 200 ml de suc natural de portocale. Se amesteca bine, apoi se toarna intr-un pahar inalt, peste cateva cuburi de gheata. Apoi se adauga lichiorul de curacao, picurandu-l usor pe marginea paharului. Amestecul obtinut va fi portocaliu in partea superioara si turquoise in jumatatea de jos. Din pacate nu am gasit o fotografie in care sa se regaseasca ambele culori, insa asa ar fi aratat daca as fi amestecat in shaker si lichiorul albastru. Have fun drinkin’ it!

Serpentine spre Brasov

Sambata seara m-am intalnit cu un prieten si am iesit prin Biker’s, cu motorelele. Toate bune si frumoase… un mic, o bere, un suculets si multi oameni de calitate pasionati de masinariile pe doua roti.

Vorbeam, radeam, dezbateam… moment in care se opreste o masina in fata intrarii terasei. Coboara un tip, doi, trei, patru insi si O MIREASA. Oamenii furasera mireasa si o adusesera la Biker’s, pentru o bere si un mic. Camere de filmat, lumea aplauda, ii ura fetei numai de bine, “casa de piatra” si toate cele, la care tovarashul Gumi, vazand ca tipa a ajuns langa el si era filmata, se gandeste sa ii ureze si el de bine: “SA STII CA INCA MAI AI TIMP SA TE RAZGANDESTI!”. Tipa bufneste in ras, ca toata terasa, de altfel. Nu, din pacate nu mai avea cale de intoarcere – suna mirele si o rascumpara.

Pleaca mireasa, ramanem fara idei… Bingo: “Hai maine la Brasov!”. Zis si facut, astfel incat duminica dimineata, la ora 9, ma gaseam la Arcul de Triumf, dupa doar doua ore de somn, dar gata de drum.

Ne adunam toti trei, oprim la benzinarie pentru a ne face plinul cu benzina, tigari si apa si pornim la drum. Iesim pe DN… aglomeratie si nervi… fiecare se strecura printre masini cum putea mai bine. Gumi era primul, Andrei al doilea, iar eu ultimul. Nu cred ca mergeam de mai mult de 20 de minute, ca-l si vedem pe Gumi sicanandu-se cu un conservar (termen folosit de catre motoristi in referire la cei care conduc masini) cu o Astra neagra. Care era faza: pe prima banda era un amarat care abia se tara, asa ca Gumi l-a lasat pe soferul Opel-ului sa depaseasca, dupa care acesta nu s-a mai intors pe prima banda, desi era libera. Da-i cu claxoane, flash-uri… nimic. Vazand asta, tovarashul intra pe prima banda, merge paralel cu dobitocul si il injura… la care tipul se face cu masina spre el. Mare greseala… Gumi trage putin dreapta, se redreseaza si apoi se apropie de masina… SI II FUTE UN PUMN IN OGLINDA DE SE IMPRASTIE JUMATE PE SOSEA. Noi, cum eram in spate si am asistat la toata faza, ii dam gaz, iar tipul cu Astra se ia dupa Gumi, probabil sa-l darame. Asta opreste motorul pe prima banda, ala opreste masina pe a doua si se da jos. Vine spre Alex, asta descaleca motorul si il intampina cu un pumn in figura, de ii taie genuncii. Coboara din dreapta si tatal soferului (un respectabil domn pe la 60 de ani) si se implica si el in altercatie, receptioneaza o zmetie de ramane mut, moment in care ajungem si noi, oprim si sarim sa ii despartim. Ar fi fost totul ok, daca fata soferului nu cobora si ea: era o pitipoanca pe la vreo 20 de ani, care intai urla ca il omoram pe tac-su, dupa care, cand a vazut ca s-au calmat lucrurile si tac-su nu e mort, a inceput cu gura mare: ca va bagam in puscarie, ca suntem familie de avocati, ca vedeti, ca patiti, ca etc. Gumi, tot nervos: “Taci fa, parasuto, din gura, ca-ti dau una de te intind pe-aici!”. Tac-su aleia aude si IAR sare la bataie, iar ii despartim si iar revenim doar la injuraturi si amenintari (asta in timp ce blocasem ambele benzi ale DN-ului de vreo 10 minute). Conservarul da telefon la politie, iar noi il anuntam cu cateva injuraturi ca ne continuam drumul spre Brasov. Vazand asta, tipul ii ia cheile din contact lui Gumi, iar asta se intinde si ii ia cheile din masina. LA FAZA ASTA ERAM PE JOS DE RAS!!! Mai tinem DN-ul blocat inca 10 minute, pentru cateva telefoane la Politie, organele anuntand ca nu se vor prezenta, deoarece a avut loc un accident cu victime putin mai departe de locul unde ne aflam noi. Astia fac schimb de chei si plecam.

De la Ploiesti incepe distractia… vreme ideala, asfalt perfect si serpentine care-ti taiau respiratia. Oprim la Cheia pentru o tigara si un shushu mic ( ), iar eu catre Andrei: “Frate, chiar mi-au placut serpentinele… ne oprim si noi pe la un restaurant sa bagam o ciorbitsa?”, la care pe asta il bufneste rasul: “Pai cum sa ne oprim, frate?!?!?… ABIA ACUM INCEP SERPENTINELE ADEVARATE, PANA LA BRASOV!!!”.

A avut dreptate… ce-a urmat de la Cheia pana la Brasov putea fi confundat cu un circuit de MotoGP: asfalt perfect, curbe largi, stranse, ace de par, turnante de cate 200 de metri… toate astea asezonate cu cate un zid de stanca pe dreapta, o prapastie pe stanga, zone intunecate de padure, aer curat si racoros si placerea de a mai intalni cate o masina si a forta depasirea… de cele mai multe ori pe interiorul curbei, ca la TV .

Ajunsi la Brasov, am servit cate o pizza, o bere (cu sau fara alcool) si am plecat inapoi, spre Bucuresti. Am mai gasit pe drum un tip cu un KTM 690 care se indrepta tot spre capitala, asa ca l-am luat cu noi… pana in Balotesti, unde ne-am oprit la sectia locala de politie pentru explicatii referitoare la incidentul de dimineata.

Una peste alta, a fost superb drumul… intr-adevar un traseu pe care poti sa conduci sportiv si sa obtii satisfactia dorita.

Revelatie

Astazi am descoperit o noua reteta de cafea…nu… nu o sa va spun reteta

E incredibil modul in care un rasarit, un apus, un miros, un gest iti declanseaza involuntar amintiri in legatura cu fapte sau persoane. Sorbind aceasta cafea, imediat mi-au aterizat in minte diminetile de iarna din liceu, in special “Sfintele Marti”…

In fiecare “Sfanta Marti”, avand doua ore de mate, grupul nostru de baieti le ocolea, dar iarna era ceva chiar special. Fiind mari consumatori de tamaioase si fetesti, luam cam vreo 5(cinci) litri de vin negru si ne strangeam la Rares, care statea la maxim 5 minute de liceu, distanta parcursa per pedes. Acolo varsam tot vinul intr-o oala, adaugam zahar, scortisoara, cuisoare si stafide si-l fierbeam la foc mic… inca n-am gasit vinul fiert care sa fie mai bun decat cel pe care il faceam noi in fiecare marti. Dupa ce ne astamparam pofta cu cate o cana, nu ne mai ardea de dus pana la bucatarie, umplut cana, etc – aduceam oala pe un scaun in mijlocul camerei, ne luam fiecare cate un pai si ia de soarbe pana-ti ies ochii din cap! Plecam de acolo matrafoxati, dar intotdeauna cu speranta ca vom trece la mate…

Bineinteles, ne plateam scump escapadele, probleme cu diriga pentru absente, lucrari neasteptate la mate, 3-uri castigate in cateva minute de confruntare cu tabla si alte “beneficii” asemanatoare. In schimb, bucuria noastra in momentele de chiul… nepretuita!

Toate astea de la putina scortisoara presarata in cafea…

IESIRE!!!

In sfarsit, relaxarea pe care o cautam si fuga de acest oras a venit in weekend-ul 8-9 august, cand m-am trezit la 7.30 si am realizat ca e deja tarziu. Mi-am facut bagajele in graba, am incalecat pe-o sa si am aterizat la Mc-ul de la Trafic Greu, pentru plecarea de la 8… sau 8 si jumatate.

Drumul dus a fost superb, fiind o vreme neasteptat de frumoasa. Multe opriri, glume, relaxari, pauze de tigara, Sinaia, Rucar, Bran, peisaje, aer curat, serpentine si mult entuziasm. Nu ne-au ocolit nici micile peripetii, atribuite fiecarei iesiri reusite.

Ne-am oprit acolo unde pacea si seninul domneau peste intreaga priveliste, Piatra Craiului sfidandu-ne din dreapta, in timp ce Bucegii ne flancau pe partea stanga.

Bere, gratare, whiskey si foc in compania unor oameni de nota 10 – acestea au fost ingredientele care au conlucrat spre o vindecare spirituala extraordinar de rapida.

Cu greu ne-am despartit de acele locuri splendide, mai ales ca dimineata de plecare spre Bucuresti a fost presarata cu o ploaie marunta, de munte, din care am iesit dupa cateva zeci de kilometri. Drumul intors a fost si el ticsit cu aventuri, injuraturi, asteptari, ironii si haz de necaz.

Ajuns acasa duminica seara, am incununat aceasta calatorie cu o baie prelunga si fierbinte.

Punct… si de la capat!

A plouat in seara asta… a plouat rau si… eu ma laud cu ziua pierduta pana la 4-5, apoi… dar ce spun?… Nu stiu cum dracu am ajuns iar sa beau bere, cu capul sprijinit de sertarul unde-mi tin tacamurile, stand cu piciorul ridicat pe perete si… de data asta fara pahar… fumez o tigara si reflectez.

La?

La ce-am facut azi… ce-am realizat. Nimic. Am facut un gest frumos… de fapt am administrat ceva ca un shot de tequilla cuiva (taria alcoolului care te amorteste, apoi lamaia care te trezeste) si pe drumul de intoarcere m-a prins ploaia… mi-era dor… de mult nu m-a mai prins ploaia pe motor.

Mai trag un fum, mai iau o gura…

Am vrut sa vin la terasa azi, dar… dar nu s-a intamplat, m-a oprit ploaia. In schimb, am stat acasa, m-am uitat la meci si iar am stat degeaba. Ce-i drept, am fumat putin.

Ma uit in sus pe perete si… e o tipa care ma sfideaza de-acolo in lumina netulburata de umbre a felinarului.

Aer curat si picaturi de ploaie care parca… ma mangaie. Dar nu-s nervos… ma relaxeaza. Uite-asa. La 2 jumate asa o ard eu… cu bere si tigari.

De ce fac asta? Am vreo problema? Nu… fac asta pentru ca-mi place. M-am plictisit sa stau pe canapea sau in fata calculatorului… e ca o sesiune de terapie, dar n-am nevoie de psiholog… imi ajung, sunt destul.

Era frumoasa azi… parca niciodata n-a aratat mai bine, dar asa se intampla mereu. De fiecare data cand te desparti de cineva, parca niciodata n-a aratat mai bine. Si-acum? Acum ce? Acum ma inec… incep din nou sa inot si iar ma inec intr-o mare de tipe fara finalitate. Fara a sti de fapt ce vreau, fara a avea un scop. Fara a ma interesa. M-am plictisit. Nu prea… nu prea-mi mai arde. Da, sigur, a fost distractiv pentru o vreme dar totul devine plictisitor la un moment-dat.

Poate…

Poate mi s-a facut pofta de friptura cu cartofi prajiti. Sau poate doar mi-e somn. Nici eu nu stiu ce mai urmeaza. Las lucrurile sa se desfasoare, nemaisperand la nimic, nemaincercand ceva anume. Sigur… poate sunt asa din cauza ploii sau poate doar sunt adormit. Si maine…. maine o iau de la capat… ma sui iar pe motor, ma duc unde am treaba si probabil ca ma lipesc de vreo tampita pe care nu o s-o mai suport peste vreo saptamana.

Dar ea a fost altfel, sigur. Nu am iubit-o, dar am pretuit-o, am respectat-o. Si sper ca data viitoare cand o vad sa nu ma pierd in albastrul privirii ei si sa ma port ca un dobitoc. O sa imi iau cartea de la ea, dar n-o sa imi iau ramas bun. O s-o mai sun… doar asa, sa o mai vad din cand in cand, dupa care o sa o uit.

In orice caz… mi-ar fi placut sa fi fost ceea ce cautam, dar cacat… nici eu nu stiu ce cautam… sau ce caut. Poate daca mai iau o gura de bere imi dau seama. Nu… nimic. Tot n-am aflat.

Da… ca de obicei, o sa-mi dau seama cand ma va lovi. Dar n-o sa-i mai dau drumul pentru ca deja… cate sanse ai in viata? Deja o sansa am ratat si… ma mai surprind cateodata gandindu-ma la cum ar fi fost. Probabil c-ar fi fost frumos. In schimb, nu ma chinui sa rememorez de ce s-a terminat sau partile grele… imi aduc aminte doar zambetele ei, cum o alintam si cat de mult si cat de repede imi batea inima de fiecare data cand o vedeam, cand o sarutam, cand a zis “Da”… cand i-am spus “Nu”… cand i-am spus “Pa”… cand i-am spus “Vino inapoi”…

Stau sa ma intreb, in cazul in care as mai fi pus in aceleasi situatii, daca as face ceva diferit. De schimbat as schimba multe, dar nu, n-as face… n-as face pentru ca sunt acelasi, pentru ca oricat de mult as vrea sa cred ca m-am schimbat, aceleasi greseli le-as fi facut, aceleasi masti, aceleasi comentarii ironice, aceleasi replici veninoase pe care nu ezitam sa le dau ori de cate ori nu-mi convenea ceva. Am jucat si am marit miza, din ce in ce mai mult, pana am intrat “all in” si am iesit de la masa. Oricum, stiu sigur ca urmatorul turneu o sa-l castig. Pentru ca as fi prea prost sa mai ratez o ocazie.

Daca dai cu piciorul vietii, ea te loveste inapoi… cam doare.

De-atunci n-am mai jucat pe mize… doar am lasat impresia. Dar poate, de dragul vremurilor, ar trebui sa mai incerc si asta. Poate sa intru intr-un joc contra unui adversar de talia mea… Am nevoie de asta cum are nevoie sa vada acea luminita omul care si-a inchis ochii pt ultima oara.

De ce?

Ca tre’ sa inchida ochii convins de faptul ca va urma ceva… “dupa”… ca nu se va pierde.

Mai aprind o tigara, mai iau o gura de bere, ma mai uit in sus… Am nevoie sa cred in primavara. Am nevoie sa deschid ochii, sa o vad si sa o trezesc din somn, doar ca sa-i spun cat de mult o iubesc. Nu mai vreau sa ma trezesc si sa fac plictisit doua cafele, iar dupa ce pleaca sa strang firele de par de pe perna doar ca sa fiu din nou doar in compania mea… ca sa pot vorbi din nou cu mine.

Dar, dupa cum am spus… trebuie sa ma loveasca. Sting tigara si maine o sa uit tot. Asa ca SPER sa ma loveasca!